Cronică de CAMELIA TEODORA BUNEA
Uranus Park prezintă povestea unui tânăr arhitect ambiţios – Horia Petrescu – care, imediat după terminarea facultăţii, pare a avea şansa de a intra într-o afacere imobiliară complexă cu diverse implicaţii la nivel internaţional. Mai mult decât evident, Horia nu este decât o parte infinitezimală – deci insignifiantă – a unui proiect gigant care îl atrage în special sub aspect financiar. Romanul se vrea a fi un fel de monolog al parvenirii, o discuţie extrem de cinică despre cine, când şi cum poate urca pe scara socială în context românesc.
Acest univers imobiliar, context cu totul nou la noi, devine un background perfect pentru punerea în scenă a degradării morale a societăţii româneşti: corupţie, afaceri care mai de care mai obscure, lăcomia unei mafii imobiliare bucureştene în plină dezvoltare. Noutatea tematică, informaţiile din interior, comentariile subtile şi traseul interesant al personajului principal fac, într-adevăr, din romanul lui Duțescu o proză de medii, aşa cum o descrie Adina Diniţoiu în cronica ei din „Observator Cultural”: ,,un excelent roman de medii (zona afacerilor imobiliare, în conexiune cu cea a arhitecţilor, a birocraţiei şi a corupţiei din Bucureştiul de pe la mijlocul anilor 2000) dar şi un roman care propune un personaj cu o voce distinctă [….]”. Entuziasmul pentru o tematică inedită şi de interes nu ar trebui totuşi să obtureze privirea asupra unor neajunsuri: „vocea distinctă” despre care se vorbeşte este rezultatul unui subiect abordat în premieră. La nivel compoziţional însă, romanul prezintă scăpări: limbajul, este, poate, problema majoră. Uranus Park este scris într-un stil lejer, preponderent la persoana I, într-un limbaj colocvial care invită la lectură, dar nu există niciun fel de amprentă stilistică îndeajuns de puternică pentru a fi capabilă să individualizeze discursul.
Problema aceasta este, de fapt, neajunsul unei perioade întregi: există prea multe romane publicate după 2000 care pot fi cu uşurinţă suprapuse la nivel stilistic – în momentul în care ai decupa bucăţi de discurs narativ, ar fi destul de dificil să distingi un roman de altul: din gândurile naratorilor ar fi destul de greu să se facă asocierea cu romanele din care provin pentru că naratorii sunt prea aproape unii de ceilalţi, gândesc şi se exprimă la fel, contribuind la o uniformizare a limbajului şi a stărilor care, deşi nedorită, indică o criză a romanului contemporan românesc.
Iată inclus şi un mic exerciţiu comparativ: să luăm fragmentul a) „Am coborât în mijlocul ninsorii şi-am mers pe jos până unde îmi lăsasem maşina; am dezactivat alarma, am pus contactul şi am aşteptat maxim trei secunde cât să primesc OK-ul pe bord. Am eliberat apoi frâna de mână, atent să nu patinez şi să rămân blocat în parcare ca ultimul amărât care nu are cauciucuri de iarnă pentru că nu s-a îndurat să arunce banii pe ele.” Și să îl aşezăm în paralel cu fragmentul b) ,,de ce toţi oamenii au momente când reneagă progresul tehnologic? de ce aş vrea să fiu undeva într-un sat, să mă trezesc liniştit şi cu chef de muncă, nu cu ochii vraişte, care mă ustură de mă piş pe mine acum. Să nu am nevoie de un job, să mă trezesc şi să merg afară la muncă, nu să trag laptopul lângă pat şi să verific conturile, mailurile (…)”. Aşadar: Bogdan Coşa sau M.Duţescu ? Și astfel de exemple cu fragmente extrase din romane (chiar) pot continua.
Luate la pură întâmplare, par fragmente din aceeaşi roman. Poate chiar sunt din acelaşi roman. Întrebarea mea ar fi: romanul cui? Nu vorbesc în niciun caz de plagiat, asta ca să fie clar scris, ci de acel ceva propriu scriiturii unui autor bun. Când a apărut romanul Poker al lui Bogdan Coşa, în 2011, am citit un roman românesc, poate printre primele de acest gen, care a rupt linia continuă a înfăţişării banalului cotidian şi a încercat şi altceva la nivel tematic, o apropiere de Bret Easton Ellis, Michel Houellebecq ş.a. – după cum sublinia şi Alexandru Muşina pe coperta a patra. Personajele lui Coşa sunt memorabile, au substanţă, au consistenţa necesară şi un parcurs solid, bine creionat. Dialogurile vii, frazele scurte, totul te introduce pe nesimţite în atmosferă. Și comparaţia cu Poker nu vine inerţial sau subiectiv, ci pe o linie ce ţine de receptarea imediată a celor două romane şi de construcţia personajelor principale în jurul unor grupuri de prieteni, contextul puternic din background-ul ambelor romane, imaginea Bucureştiului.
Ce vreau să sugerez e doza de artificialitate a poveştii lui M. Duțescu: artificialitatea relaţiilor, a unor dialoguri goale de conţinut, personajele palide. Singura voce credibilă e a naratorului – monologurile cinice despre bani şi dorinţa de hopa-sus pe scara socială sau informaţiile de specialitate legate de proiectul imobiliar în sine şi de interminabilele demersuri birocratice. Pot oare toate acestea să fie parte a unui plan predefinit prin care să se fi urmărit un scop anume – reflectarea mimetică de gradul zero, fără niciun fel de intervenţie care să prelucreze substanţa primară, a realităţii momentului. Poate că da, poate că nu. Dar, dincolo de intenţionalitate, rămân problemele artificialităţii şi a lipsei amprentei lingvistice proprii. Până şi tensiunea îi scapă la un moment dat printre degete, se simte o ruptură prea bruscă, povestea devine un tot neunitar, trunchiat, persistă senzaţia că unele personaje sunt slab conturate, mai fiind necesar foarte puţin pentru o imagine de ansamblu satisfăcătoare. De fapt, adevăratul „păcat” al romanului este tocmai acest milimetru rămas neparcurs: personaje care ar fi putut lăsa urme adânci în proza romanescă contemporană rămân doar nişte schiţe promiţătoare în faţa cărora nu poţi să nu îţi dai frâu liber frustrărilor. Uranus Park a avut ocazia să fie într-adevăr un roman excelent – cartea te lasă cu un şir serios de întrebări legate de viaţă şi viitor, lui M.Duţescu chiar îi iese de minune acest substrat cu care jonglează în jurul moralităţii profesionale; nepăsarea personajului narator sau, mai bine zis, transformarea lui treptată în cadrul unui sistem în care ori joci cum ţi se cere ori renunţi, tot ce ţine de dezumanizare şi degradare morală este surprins impecabil. Ar mai fi fost nevoie de foarte puţin pentru ca Uranus Park să devină un roman remarcabil. Și poate că următorul roman al lui M. Duţescu va fi.
Corpul T 