să-ţi asculţi cuvintele

chiar atunci cînd le pronunţi,
conştient de împrejurarea
care le-a provocat rostirea

uneori exclamativă, alteori molcomă –
precum o zi de cuplu. să faci o pauză
în faţa bătrînei înviorată de şansa că mai
are cui lăsa un bilet: mi-s la cimitir. priveşte-i tîmplele,

pielea uscată a mîinilor ca solul african şi, dacă eşti în stare,
imaginează-ţi după-amiezele ei de boxe stinse
şi-n pauza aceea să-ţi pregăteşti
adjectivele, epitetele,

să te orientezi şi să eviţi

      🗽

binoclat înspre quasari –

al naibii să fiu, mi s-a făcut milă de oameni,

de mine însumi

aşa cum mi se-ntîmpla la beţie.

m-am plasat în plin război:

salvam omenirea, cel puţin.

am plîns în încercarea prostească

de-a o salva.

apoi m-a lovit foamea,

m-am gîndit la omlete,

la găinile care ouau

prin ogradă şi la vulpile

care voiau găinile alea.

am spart 4 ouă în tigaia încinsă,

am amestecat cu o furculiţă.

iată, mi-am zis, deţin unelte

mai deştepte decît pitecantropus,

mi-e jenă de trupul meu gol și

luna parcă nu mai e atît de șmecheră.

👽

      📡*

 

click dreapta

și iei la țintă dinozauri,

loch ness, păsări care planau

cu milioane de ani în urmă –

da, atunci cînd mi-ai întins mîna,

atunci cînd te-ai așezat lîngă mine –

milioane de ani în urmă –

și mi-am zis: doamne,

arată ca o supernovă.

o cană de orez, sirop de zahăr –

rețetă chinezească

pentru zile negre

sau, ca să plasăm un moment ieftin,

zile galbene.

ai observat cum ne-apucă tăcerea-ntr-un parc sau în preajma

unui monument gotic? ori obligația de a fraza elegant

în situații oficiale / îmi pare atît de rău și mutra de-nmormîntare /

exclamativa gingășie în fața unui pui de pisică –

întîi văzul, apoi auzul, apoi impulsuri electromagnetice și

undeva, lîngă inima ta de campion, un pulsar.

sigur că da,

sînt al tău pînă la moarte.

nu ne va opri nimeni,

nu ne va opri nimic,

vom da totul din noi.

cam așa ar fi sunat textele noastre,

sonare nedetectabile sau

cum ar fi trîntit-o robinson pe care l-ai fi urît nespus

de intens: liricoide oceanice.

așa cum dintr-o postare de-a lui dancu am aflat

că au murit tokio, santo și niculina. orfani rupți de foame.

n-ar trebui să scriu despre tine,

ar fi cazul să scriu despre tokio, santo și niculina

și sonarele lor pe care nu le-a prins nici un radar –

și despre adevăruri grele: nevoia de mîncare,

haine, 1500 lei lunar, strania nevoie de a rata.

dar scriu despre noi

și te caut pe facebook, tu –

singura mea țintă,

singurul meu pretext

      mega win / play the game

 

în termeni cosmici

privim stele care deja au murit

și sîntem fericiți

așa, mînă-n mînă în plină noapte

și nimic nu ne oprește să credem

că asta va dura

atît cît va ține și timpul. dar noi nu

ne iubim, nu ne

plac alte planete, teoria stringurilor nu

ne spunem aproape nimic – wtf?

căutăm rezolvări convenționale –

le spunem ieșiri logice

particule fundamentale ale naturii.

nu sîntem fericiți, așa cum am pretins mai sus,

nu sîntem liniștiți – înțelegem dragostea

ca pe big-bang, ne-nchipuim că totul

vine de-acolo, punctiform

și se dezlănțuie-n dezordine.

un bătrînel mătură în fața blocului,

poartă o șapcă pe care-i inscripționat

FUKK. de 4 lei pîine und zacuscă de vinete

und claritatea neprețuită a materiei cîteodată

und pizdele pe care le-am lins cu dragoste și abjecție –

praf cosmic într-o bună zi,

my precious

      și stelele mor, nu-i așa?

                                      pentru r. h.

faptele noastre bune,

faptele noastre rele –

bune și rele pentru cine?

mă duc în parc și mă

las impresionat. e igienic

să ai sentimente, instructiv.

să fii patetic cu un porumb fiert

în mîini, un porumb fiert

din care nu poți mușca

pentru că îți lipsesc dinții de sus

și asta-i o limită,

o limită patetică.

dar cursa lui diego de

la mondialul din 1990

și pasa decisivă către

caniggia? aia ce-a fost?

după acea fază am

început să mă gîndesc bine

de tot dacă există D –

există explozii solare

și bătrînețe,

un ins orbit de lumină

care împușcă un

alt ins orbit de lumină.

nici un argument puternic

în tot rahatul ăsta, poate

doar splendoarea unui quasar.

o să murim cu toții:

fiică-mea, maică-ta,

cuvintele. și scîrbele de porumbei.

vom patetiza? da,

și-n timp ce vom  :'(

totul va continua –

și vom fi caraghioși

ca niște copii cu fețele pătate de gem.

nu va fi nici un cimitir.

      popcorn time

 

nimic rău

așa cum nu

e nimic bun –

stîngăcii,

 

nevoia

ca cineva să

arate că-i pasă

precum acest bătrînel

 

căruia îi lipsește o parte

din nas. rafie albastră,

mînă întinsă prin grilaj –

nu-l privi în ochi,

nu-l privi în ochi.

 

nu se vede nimic prin gaura aia,

ceva cartilagii,

poate cîteva furnici

atunci cînd adoarme. și asta,

 

asta-i o luptă? atunci

nu vreau să cîștig

nici o luptă,

doar

 

suplețea sunetelor

desprinse de originea lor,

o margine –

în lipsa unui țel

 

      👻

sînt aici

pentru că trebuia să fiu aici.

îmi cîntăresc şansele.

ne-am dus prin lipova, de pe dig

am admirat cetatea de la şoimoş

şi mureşul

sau ne-am prefăcut că

admirăm. apă minerală naturală

în sticle de plastic, cîteva păsări

necunoscute nouă

precum sufletul,

magnoliile

şi căldura umană

imposibil de împărtăşit,

de arătat,

naiba ştie ce ne-a oprit

să vorbim despre asta.

drumul de întoarcere a

fost liniştit şi tăcut. vizită

la un unchi, bani de ţigări

şi cîinele cu adevărat bucuros

sărind în stînga şi-n dreapta

prin praf,

printre găinile care

nu se bucurau de nimic.

a doua zi,

cu calcanul-o.z.n. în portbagaj,

lipsiţi de viziune şi înţelegere,

replica lui leac: stelele nu se perimează niciodată.

în camera mea,

după ceaiuri,

am observat brusc

că toate erau la locul lor

şi absenţa mea de doi ani

nu însemnase mare scofală.

mi-am dat seama că nici

nu aş fi vrut să însemne

ceva, cel mult o figură geometrică pe desktop.

  

       sign in

 

e această ploaie

ce nu va înceta

să ne plictisească,

bălțile în care

plutesc flegme.

mai avem o insectă

uscată lîngă veioză,

amintiri prețioase –

și inegalabila mulțumire

că ne putem lua pulsul.

 

Advertisements